Există un moment în politica românească în care spectacolul se termină. Nu mai există camere de filmat, nu mai există microfoane, nu mai există tribune parlamentare și nici aplauze de galerie. Rămâne doar întrebarea simplă și brutală: se aplică legea sau nu?
În cazul Dianei Șoșoacă, acest moment a ajuns acum în fața instanței.
Procurorii au trimis-o în judecată pentru două infracțiuni de ultraj și susțin că, în contextul în care polițiștii au venit la locuința sa pentru a-i comunica o amendă, aceasta i-ar fi insultat și amenințat. În dosar sunt incluse și acuzații privind declarații făcute ulterior în spațiul public. Șoșoacă beneficiază, evident, de prezumția de nevinovăție până la o hotărâre definitivă.
Dar aici este problema politică pe care nimeni nu ar trebui să o ocolească:
Ce se întâmplă când un politician ajunge să creadă că funcția pe care o ocupă îi permite să trateze instituțiile statului după bunul plac?
Pentru că un mandat nu este un permis de intimidare.
Un mandat nu este o legitimație pentru scandal.
Un mandat nu este o armură juridică.
Și, mai ales, un mandat nu înseamnă că polițistul trebuie să tremure, procurorul să tacă sau instanța să se uite în altă parte.
„SUNT EUROPARLAMENTAR!” NU ESTE O FORMULĂ MAGICĂ
Potrivit procurorilor, în timpul incidentului, Șoșoacă ar fi invocat inclusiv calitatea sa de europarlamentar și ar fi contestat prezența polițiștilor la domiciliul său.
Dar tocmai aici apare absurdul întregii situații.
Statutul de europarlamentar nu înseamnă statut de cetățean superior.
Un politician poate avea imunități și protecții prevăzute de lege în anumite situații. Are drepturi. Are responsabilități. Are o poziție publică importantă.
Dar nu are dreptul de a transforma instituțiile statului în decor.
Dacă acuzațiile procurorilor vor fi confirmate de instanță, problema nu va mai fi doar despre un conflict între o persoană și doi polițiști.
Va fi despre limita dintre autoritate și abuz de autoritate.
Despre momentul în care un politician confundă puterea politică cu puterea personală.
POLIȚISTUL NU ESTE DECORUL SCANDALULUI POLITIC
România are o problemă veche: politicieni care vorbesc despre „statul de drept” atunci când le convine și despre „abuzurile statului” atunci când instituțiile încep să-i verifice.
Dar statul de drept nu funcționează după simpatii.
Nu funcționează după numărul de urmăritori de pe Facebook.
Nu funcționează după câte voturi ai obținut.
Și nu funcționează după cât de tare poți să urli.
Funcționează după reguli.
Iar dacă un polițist vine să îndeplinească o procedură legală, întrebarea nu este cine țipă mai tare.
Întrebarea este dacă procedura este legală.
Dacă există abuz, acesta trebuie sancționat.
Dacă există o încălcare a legii, aceasta trebuie analizată.
Dar dacă legea este respectată, atunci politicianul nu primește dreptul de a transforma executarea unei proceduri într-un spectacol de forță.
POLITICA NU POATE FI O SCENĂ PERMANENTĂ DE CONFLICT
Șoșoacă și-a construit o parte importantă din notorietate pe confruntare, scandal, discurs radical și atacuri spectaculoase.
Este o strategie politică.
Unii o susțin.
Alții o detestă.
Dar există o linie pe care niciun politician nu ar trebui să o treacă: linia dintre libertatea de exprimare și comportamentul pentru care legea poate cere socoteală.
A spune lucruri incomode este una.
A critica poliția este una.
A ataca verbal o instituție este una.
Dar acuzațiile de amenințare și ultraj sunt cu totul altceva și trebuie lămurite de instanță, nu de rețelele sociale.
Acolo este diferența dintre democrație și circ.
În democrație, acuzațiile se probează.
În circ, cel care țipă cel mai tare declară că a câștigat.
INSTITUȚIILE NU TREBUIE SĂ SE TEAMĂ DE POLITICIENI
Poate cea mai gravă întrebare ridicată de acest caz este una mult mai largă:
Poate un stat să mai funcționeze dacă reprezentanții săi ajung să se teamă de reprezentanții poporului?
Dacă un polițist se teme că simpla îndeplinire a atribuțiilor îl poate transforma în ținta unui politician puternic, avem o problemă.
Dacă un procuror trebuie să se gândească de zece ori înainte să ancheteze un politician, avem o problemă.
Dacă un judecător ar trebui să se teamă de reacția unei galerii politice atunci când pronunță o soluție, avem o problemă și mai mare.
Instituțiile statului nu trebuie să fie intimidate de politicieni.
Politicienii trebuie să fie suficient de responsabili încât să respecte instituțiile statului.
Asta înseamnă democrație.
LA FINAL, RĂMÂNE O SINGURĂ ÎNTREBARE
Diana Șoșoacă va avea ocazia să-și susțină apărarea în fața instanței. Acuzațiile procurorilor trebuie demonstrate, iar verdictul aparține judecătorilor.
Dar indiferent de rezultatul juridic al dosarului, societatea românească ar trebui să păstreze o lecție simplă:
funcția publică nu trebuie confundată niciodată cu impunitatea.
Un politician poate fi vocal.
Poate fi incomod.
Poate fi radical.
Poate critica instituțiile.
Poate ataca guvernul.
Poate contesta poliția.
Poate acuza sistemul.
Dar în momentul în care există suspiciuni că a fost depășită limita legală, răspunsul nu poate fi „sunt politician”.
Răspunsul trebuie să fie:
„Dovediți ce s-a întâmplat în fața instanței.”
Pentru că, până la urmă, într-o țară normală, niciun politician nu ar trebui să fie suficient de puternic încât legea să se oprească la ușa lui.
Iar dacă legea ajunge acolo, nu trebuie să se întoarcă speriată din drum.
