Membrii AUR acuză dictatura internă și colectările ilegale de bani: Marius Lulea și fondatorii istorici, marginalizați de George Simion

Partidul care a promis o revoluție morală în politica românească se confruntă astăzi cu cea mai profundă criză a sa. Nu este vorba doar despre dosare la DNA sau acuzații de deturnare a fondurilor, ci despre o prăbușire a principiilor. În spatele ușilor închise, AUR a devenit scena unei lupte în care loialitatea este pedepsită, iar fondatorii istorici sunt marginalizați în favoarea „lustruitorilor de pantofi”.

Iluzia antisistem și umbra „grupului infracțional”

Declinul moral al partidului este scos la lumină de propriii oameni. Eusebiu Cilibiu, fost membru exclus din partid, a relatat în fața procurorilor DNA cum conducerea centrală confiscă discreționar banii filialelor, lăsând costurile campaniilor și ale „caravanei medicale” pe umerii liderilor locali. În timp ce partidul încasează milioane de euro din subvenții de stat, la nivel local se practică o colectare agresivă de fonduri – o rețea în care este menționat și numele lui Mihai Florin Jareb (cunoscut drept „Make”), acuzat de foștii colegi că ar fi acționat ca un colector al banilor negri din partid.

Concluzia lui Cilibiu trasează un diagnostic dur: AUR nu mai este o alternativă politică, ci un „grup infracțional organizat, pus pe căpătuială”. Totuși, adevărata dramă a partidului nu se joacă doar în conturile bancare, ci în sufletul și structura sa de conducere.

Dilema loialității: Cine sunt, de fapt, trădătorii?

Cea mai gravă criză din AUR este cea a caracterelor. Cazul lui Marius Lulea, fondator și unul dintre pilonii pe care s-a construit mișcarea, este emblematic. Astăzi, vocile critice din interior sunt rapid etichetate drept „trădători”. Dar ce înseamnă trădarea într-un partid confiscat de un singur om?

Lulea este omul care a stat lângă George Simion în cele mai grele momente. L-a sprijinit necondiționat chiar și atunci când actualul lider era un simplu șomer, oferindu-i un loc de muncă și fiind, de altfel, singurul său angajator. Trădătorii nu sunt cei care te ajută să urci muntele fără să ceară funcții. Trădătorii nu sunt cei care țin barca unită și au o vorbă bună pentru cei pe care liderul, într-un puseu autoritar, îi alungă din proiect.

Adevărata trădare este să uiți cine ți-a fost alături la greu și să transformi partidul într-o curte de obedienți.

„Lustruitori de pantofi” vs. Creiere capabile

Aici intervine dilema morală fundamentală a partidului: ce fel de oameni își dorește la vârf? Un partid care vrea să salveze România nu are nevoie de „lustruitori de pantofi”, gata să aplaude orice decizie a unui lider transformat în dictator. Are nevoie de creiere capabile, de oameni care să vină cu idei, chiar dacă acestea contravin liniei oficiale sau nu obțin imediat „votul dictatorului”.

Marius Lulea a afirmat recent un principiu de bun simț politic și economic: dacă există planuri concrete de redresare a țării – precum reducerea numărului de primari și parlamentari – iar acestea obțin suportul altor partide, AUR nu ar trebui să asiste pasiv la decăderea economică a României doar din orgoliu politic. Partidul ar trebui să pună umărul la redresare.

De ce ar fi numit cineva „trădător” pentru o astfel de idee? Pragmatismul economic și dorința de a salva țara ar trebui să primeze în fața jocurilor mărunte de putere. Indiferent de cine propune o măsură, dacă ea este necesară pentru România, ea trebuie asumată.

Concluzie

AUR se află la o răscruce. Poate continua pe drumul epurărilor interne, transformându-se dintr-o speranță politică într-o sectă condusă dictatorial, în care fondatorii sunt executați și banii sunt colectați netransparent. Sau poate să își amintească de ce a fost creat: pentru a oferi soluții reale, nu doar scandal. Până atunci, eticheta de „grup infracțional organizat” și îndepărtarea celor care au construit partidul rămân cele mai grele pietre de moară atârnate de gâtul formațiunii.